Muntele Steamboat este un ucigaş, iar şoferii care se încumetă să meargă pe autostrada Alaska îl tratează cu respect, în mod deosebit pe timp de iarnă. Drumul se caracterizează prin numeroase curbe şi serpentine periculoase, iar stânci perpendiculare mărginesc traseul îngheţat. Nenumăraţi şoferi împreună cu maşinile lor s-au pierdut pe această rută şi mulţi alţii îşi vor găsi sfârşitul aici.

La un moment dat, într-una din călătoriile mele pe această cale a morţii, am întâlnit poliţia canadiană care încerca să recupereze – cu ajutorul unor utilaje masive – rămăşiţele unui camion ce căzuse în prăpastie. Mi-am parcat maşina şi m-am îndreptat spre un grup de şoferi de camioane, care priveau în tăcere spectacolul sumbru al recuperării unui seamăn din breasla lor.

Unul dintre poliţişti veni la noi şi ne spuse încet:

-        îmi pare extrem de rău, spuse el. Şoferul murise deja când l-am găsit noi.probabil că s-a prăbuşit în prăpastie acum două zile când a fost o furtună puternică. N-am văzut nicio urmă până acum. A fost pur şi simplu un noroc faptul că am observat nişte bucăţi de fier strălucind în bătaia soarelui.

Dădu încet din cap şi îşi băgă mâna în buzunar.

-        Uite băieţi, poate ar trebui să citiţi asta! Cred că a mai trăit câteva ore până când frigul l-a doborât.

N-am văzut niciodată lacrimi în ochii unui poliţist – am fost mereu convins că ei se întâlnesc de atâtea ori în fiecare zi cu moartea şi disperarea, încât au devenit imuni la ele, dar în momentul în care îmi înmână scrisoarea, poliţistul nostru îşi sterse ochii de lacrimi. Citind-o şi eu, am început să plâng. Fiecare şofer o citi – la rândul lui – în tăcere, îndreptându-se apoi spre camionul său. Cuvintele acelea mi-au rămas adânc înrădăcinate în memorie şi acum – după ani de zile – ele sunt la fel de proaspete şi de vii în mintea mea de parcă le-aş avea în faţa ochilor. Vreau acum să vă împărtăşesc şi vouă şi familiei voastre această scrisoare de dincolo de moarte.

                                                                Decembrie 1974

Iubita mea soţie,

Aceasta este o scrisoare pe care nimeni nu ar vrea să o scrie, dar eu cred că sunt norocos, pentru că mai am timp să-ţi spun ceea ce am uitat mereu să-ţi spun. Te iubesc, draga mea.

M-ai tachinat adesea, spunându-mi că iubesc camionul mai mult decât te iubesc pe tine, pentru că petrec mai mult timp cu el decât cu tine. E adevărat, iubesc acest munte de metal – a fost bun cu mine. M-am bazat pe el întotdeauna în călătoriile atât de lungi pe care le-am făcut şi m-a dus cu viteză în locurile dorite. Nu m-a lăsat niciodată baltă.

Dar vrei să ştii ceva? Te iubesc din aceleaşi motive. Şi tu m-ai sprijinit în vremuri de restrişte, ajutându-mă în acelaşi timp să ajung în locuri inaccesibile oricărui muritor.

Îţi aminteşti de primul nostru camion? De „secerătoarea” aceea cere ne asigura doar pâinea zilnică, aducându-ne practic în pragul falimentului? Te-ai dus să cauţi o slujbă ca să ne putem plăti facturile. Fiecare cent pe care îl câştigam intra în rabla aceea de camion, în timp ce banii tăi ne asigurau mâncarea şi acoperişul pe care îl aveam desupra capului.

Îmi amintesc că eram mereu nemulţumit de camion, în schimb nu-mi amintesc deloc să te fi auzit plângându-te când veneai obosită de la muncă, iar eu îţi ceream bani ca să plec din nou pe drumuri. Dacă erai într-adevăr nemultumită, eu nu ţi-am ascultat niciodată plângerile. Eram prea preocupat de problemele mele ca să mă mai gândesc la ale tale.

Mă gândesc acum la tot ce-ai renunţat tu pentru mine – la haine, vacanţe, petreceri, prieteni. Dar nu te-ai plâns niciodată de asta, iar eu am uitat mereu să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut în favoarea mea.

Când beam câte o cafea cu băieţii, vorbeam mereu numai despre camionul meu, maşina mea sau salariile mele. Cred că am uitat că şi tu erai partenerul meu, chiar dacă nu te aflai cu mine în cabină. Sacrificiile şi hotărârea ta – la fel de fermă ca a mea – au transformat visul în realitate – am reuşit să-mi iau un camion nou.

Eram atât de mândru de el încât debordam de fericire. Şi de tine eram mândru, dar niciodată nu ţi-am spus acest lucru. Am considerat că ştii asta, dar dacă aş fi petrecut la fel de mult timp vorbind cu tine aşa cum vorbeam cu bucata aceasta de fier, atunci ţi-aş fi spus-o cu siguranţă.

În toţi anii în care am fost pe drumuri, ştiam că rugile tale mă urmăresc. De data asta, însă, nu au fost de ajuns.

Sunt rănit destul de grav. Probabil că am parcurs deja ultima distanţă pe care o mai aveam de parcurs şi vreau să-ţi spun toate lucrurile pe care ar fi trebuit să ţi le spun cu mult timp înainte. Lucrurile de care am uitat, preocupat mereu de camionul şi de slujba mea.

Mă gândesc acum la toate aniversările şi sărbătorile pe care le-am ratat, la piesele de teatru organizate la şcoală sau la jocurile de hochei la care a trebuit să te duci mereu singură, pentru că eu eram numai pe drumuri.

Mă gândesc la nopţile pe care le-ai petrecut singură, întrebându-te unde eram şi ce făceam. Mă gândesc de câte ori am vrut să te sun doar ca să-ţi spun „Bună”, dar n-am făcut-o niciodată. Mă gândesc la liniştea sufletească de care mă bucuram, ştiind că mă aştepţi acasă cu copiii noştri.

Mă gândesc la toate mesele în familie de la care am lipsit, punându-te mereu în situaţia de a le explica rudelor de ce n-am reuşit să vin: eram ocupat schimbând uleiul de la maşină; eram ocupat căutând piese pentru maşină; dormeam pentru că a doua zi plecam dis-de-dimineaţă. Mereu exista un motiv, dar acum toate aceste motive nu mi se mai par atât de importante.

Când ne-am căsătorit, nu ştiai nici măcar să schimbi un bec. Peste câţiva ani, ai învăţat cum să repari un cupor pe timp de iarnă, în timp ce eu aşteptam un transport în Florida. Ai devenit un mecanic chiar foarte bun, dându-mi mereu o mână de ajutor la toate reparaţiile pe care le aveam de făcut. Am fost atât de mândru de tine atunci când ai sărit în cabină şi ai pornit maşina în marşalier, dând peste tufele acelea de trandafiri!

Am fost mândru de tine când am intrat în curte şi te-am văzut aşteptându-mă în maşină doborâtă de oboseală. Indiferent dacă era ora 2 dimineaţa sau 2 după-amiaza, tu arătai mereu pentru mine ca un star de cinema. Eşti frumoasă, ştii? Cred că nu ţi-am spus asta în ultimul timp, dar eşti frumoasă.

Am făcut foarte multe greşeli în viaţa mea, dar ştiu că singura decizie bună pe care am luat-o vreodată a fost atunci când te-am cerut de soţie. N-ai înţeles niciodată ce mă atrăgea la camioane. Nici eu nu am înţeles, dar era modul meu de viaţă, iar tu m-ai acceptat aşa cum eram. Vremuri bune sau vremuri grele, tu ai rămas alături de mine. Te iubesc, draga mea şi îi iubesc şi pe copii.

Mă doare tot trupul, dar mai tare mă doare inima. Nu vei fi alături de mine când îmi voi încheia călătoria vieţii. Pentru prima dată de când suntem împreună, sunt singur şi ideea mă înspăimântă. Am atâta nevoie de tine şi ştiu că este deja prea târziu.

E ciudat, probabil, dar tot ce mai am acum este camionul. Acest camion nenorocit care ne-a dominat viaţa amar de ani – acest feir contorsionat în care şi cu care am trăit atâţia ani de zile. Dar el nu-mi poate reda dragostea. Numai tu poţi face asta.

Eşti la mii de kilometrii depărtare, dar eu te simt aproape. Îţi simt chipul şi simt cum dragostea ta mă învăluie şi-mi este atât de teamă să fac această ultimă călătorie singur.

Spune-le copiilor că îi iubesc enorm de mult şi nu-i lăsa pe băieţi să-şi câştige existenţa cu ajutorul camioanelor!

Cred că asta e tot, iubito. Dumnezeule, te iubesc atât de mult! Ai grijă de tine şi nu uita niciodată că te-am iubit mai mult decât orice pe lume! Doar că am uitat să ţi-o spun.

                                                        Te iubesc

                                                                Bill

Foarte trist. 

Cazul a avut loc in 1974 ?

Din scrisoare asa se intelege(Decembrie 1974).

ma face sa-mi schimb meseria dar alceva nu stiu

Impresionanta!Ai senzatia ca esti acolo si vezi totul.

Unde ai gasit scrisoarea asta?

Unde ai gasit scrisoarea asta?

Aici:  http://jamescrissilv.ro/uncategorized/ultima-scrisoare-a-unui-sofer-de-camion.html

E f trist ce s-a intamplat. Da acuma ma gandesc si eu asa cu voce tare, omul ala nu a avut si el statie, nu a avut telefon sa ceara ajutor cumva??

Telefon mobil in '74 exclus. Iar statiile radio...daca a cazut cine stie pe unde... Sau poate daca avea, era busita ca urmare a accidentului. Mai degraba e ciudat ca dispeceratul n-a pornit cautarea cand a vazut ca nu vine la destinatie. Zic eu ca ar fi trebuit sa mearga pe traseul lui si poate dadeau de ceva urme. Desi la gerurile din Alaska mori in maxim o ora. Iar mi se pare ciudat ca a reusit sa scrie o scrisoare asa de lunga si coerenta pe un ger fatal. Mi-e greu sa ma imaginez  in cazul unei caderi de pe stanci cu camionul, ca as mai fi in stare de luciditate suficienta (daca as supravietui), incat sa mai si scriu o scrisoare atat de lunga si emotionanta. Cred ca ar prima instictul de supravietuire si as incerca sa ies pe drum. Dar poate saracul om era captiv in cabina. E si asta o varianta.

sau pote e dor o poveste

Mai stii ? Tipul zice ca-i ranit destul de grav, il doare tot corpul, dar e foarte coerent si are o introducere foarte lirica pt socul, gerul si agonia respectiva.

Va dati seama ca cei ce au gasit-o nu au reprodus-o si cu greseli si alte amanunte .

Oricum foarte trist.

Cat adevar.E povestea poate a multora dintre noi, punem fierul si munca inaintea familiei. Cate scuze am invocat cand nu am reusit sa fim alaturi de cei dragi.

Inteleg eliminarea greselilor ortografice si a unor pasaje ambigue, insa coerenta exprimarii si frazarea articulata a ceea ce s-a publicat, sunt greu de imaginat ca posibile intr-un asemenea soc fizic si psihic. Astea-s comune unei stari mentale si a unor conditii narative diferite.

Nu se poate stii ,eu unu cred ca exista o urma de adevar.

Poate este vreun membru ,desi nu cred ,care a prins perioada '70 '80 sa ne povesteasca si noua din intamplarile lui. Am vazut de curand cateva poze cu Romanuri de la ITIA ,RO-TIR si ce firme mai erau pe vremea aceea prin diferite colturi ale lumii.

Pana la urma nici nu conteaza daca a fost scrisa de acel sofer .Conteaza mai mult mesajul pe care-l transmite .

Foarte frumos din partea lui.Pacat pentru familie. Doamne fereste sa patim asa ceva

                                                                                                                    Drumuri bune!!!

100 la 100  adevar si te cam pune pe ginduri

Foarte frumoasa scrisoarea, dar in acelasi timp trista, te pune umpic pe ganduri inainte sa pleci la drum 

  no comment